Vineri 29 Octombrie 1943

La intoarcerea din Salfords am avut o experienta unica. Am luat trenul de 9.18 din Salfords pentru Victoria. Cum ceteam brosura lui Em.de Martonne “What I have seen in Bessarabia”, n-am observat cum a trecut timpul. Intr-un tarziu mi-am dat seama ca ar fi trebuit sa fi ajuns la Victoria. Am intrebat pe vecinul meu din dreapta cat e ceasul. Era 11.30 p.m. Eu ar fi trebuit sa ajung in Victoria la orele 10 p.m. Ce se intamplase?

Trenul meu sosie in Victoria cu oarecare intarziere (cateva minute). Statuse in Victoria sa ia pasageri noi si o pornise din nou spre Brighton la orele 10.38 p.m. Se vede ca eu am fost atat de cufundat in lectura mea incat nu mi-am dat seama de toate astea. Am infruntat rasetele tovarasilor de compartiment cu un zambet care vroia sa fie nepasator, si m-am dat jos din tren la East Croydon. Acolo nenorocire! Numai era nici un tren care sa se intoarca la Londra. La inceput mi-a venit sa injur si sa-mi biciuiesc stupiditatea, dar pe urma mi-am adus aminte de Lin-Yu Tang, si am ras. Filosofia orientala m-a ajutat sa infrunt situatia cu inima usoara, dar era cam greu sa se transforme intr-un mijloc de locomotie. Am cautat in dreapta, am cautat in stanga… Nimic.

Nici taxiuri, nici autobuse, nici nimic. Se facuse miezul noptii si eu tot mai cautam… Deodata aud in departare pufaitul inabusit de ceata deasa a unei locomotive. La inceput am crezut ca este o nazarire. Doar linia Brighton – Londra este electrificata… Dar, sgomotul persista. M-am repezit la seful garii si l-am intrebat ce e: “E trenul de marfa care aprovizioneaza restaurantele Londrei cu zarzavaturi, oua, si alte bunatati rationate”. N-am asteptat sa mi se spuna a doua oara ci am dat buzna pe peron. Trenul se oprise.

“Mergeti la Londra?”

“Da”

“N-ati putea sa ma luati si pe mine, caci nu mai am alta posibilitate sa ajung acasa asta seara?”

M-a cantarit din ochi. Apoi dupa o scurta pauza: “Intra inauntru!”

Am intrat intr-un vagon care era pe jumatate plin cu rosii, varza si fructe, iar cealalta jumatate servea drept camera garzilor. Erau doi. Am dat buna seara. Potrivit obiceiului englezesc m-am cufundat intr-o tacere plina de demnitate. Vre-o cateva minute s-au scurs asa fara nici o vorba.

“E cam groasa, nu-i asa?” Vorbele fusesera rostite de unul dintre garzi, un om de 60 de ani. Evident, se referea la ceata.

Un lucru trebuie stiut: ca in Anglia orice conversatie incepe cu o remarca asupra vremei. Pentru un strain care viziteaza Anglia acest curios obicei pare absurd si este de obicei atribuit unei politeti agasante. Dar dupa vre-o doi trei ani de viata continua in Anglia strainul nostru se trezeste ca si el cade in acelas pacat. Si-atunci explicatia adevarata iese la lumina. In Anglia vremea este foarte schimbatoare si in general este dominata de un gri monoton si potolit. Cand e soare, lumina si caldura nu prea sunt intense; cand e inorat si ploua, norii nu prea sunt intunecosi si amenintatori. Cand e ceata e doar destul ca sa faca trenurile sa intarzie si sa-ti schimbe culoarea gulerului din alb in gri. Toate tind spre gri. O culoare neinteresanta, opaca, plictisitoare chiar, dar plina de profunzimi nebanuite. Oridecateori, asadar, este vre-o departare de la normal oamenii simt nevoia sa o spuna. Este o noutate ca orice alta, ce cere un comentariu.

Odata tacerea rupta eu am fost gata sa intru in vorba. Am facut-o insa cu multa precautiune, caci nu vroiam sa-mi tradez calitatea de ne-englez. Asta ar fi facut necesare o serie de explicatii plictisitoare. De aceea l-am lasat pe el sa vorbeasca.
Din vorba in vorba am ajuns la situatia politica – leit-motivul oricarei discutii in timp de rasboiu.

Omul meu era un admirator infocat al Rusiei. Plin de critica la adresa regimului capitalist; uneori o critica profunda si sanatoasa, alteori caracteristica demagogiei lozincilor comuniste. Asta m-a atatat, asa ca m-am trezit – spre marea mea mirare – aparand regimul prezent, indicand totodata nevoia de a aduce reforme importante. Am discutat in felul acesta tot drumul, el aducand argumentele lui, eu pe-ale mele.

Trenul mergea agale in noapte. Luminile vagonului nostru erau scazute, iar ceata patrundea inauntru cu mirosul ei de fum, evocand sudoarea fetei in munca de toate zilele. Cei doi garzi nu-mi erau ostili mie, dar imi aratau ca ma considera ca apartinand unei clase care cauta sa-i exploateze. Atmosfera de intrunire politica clandestina era complecta.

Incetul cu incetul m-am aprins. Le-am vorbit despre traditia libertatii in tara noastra (Anglia, caci vorbeam ca si cand as fi fost englez), despre norocul de a ne fi bucurat de o pace continua (pe aceasta insula) de aproape o mie de ani; de democratia noastra care de bine de rau stabileste o serie intreaga de libertati, cum putine alte tari au avut ocazia sa experimenteze. Le-am vorbit apoi de nevoia de a realiza egalitatea economica si acel “freedom from want” al Presedintelui Roosevelt. Le-am vorbit despre colaborare intre membrii comunitatii, despre unitatea ce reprezinta un stat si despre posibilitatile extraordinare de desvoltare daca toti membrii comunitatii trag in acceasi directie, si am incheiat spunandu-le, ca vor avea si Beveridge, si Uthwatt si Workmen’s compensation, daca vor fi cu totii uniti, si daca vor insista pentru dobandirea lor. Extrema conservatoare va fi nevoita sa cedeze la insistentele multimii, mai ales ca mare parte din generatia tanara de conservatori vreau ei insisi sa aduca o serie de modificari.

“Nu e nevoie sa lepadam tot ce am cladit de secole; tot ce este bun si ce s-a dovedit in stare sa reziste greutatilor unui rasboiu de magnitudinea celui prezent, dar, va trebui sa facem o serie de modificari. Fortele care tind spre o noua orientare se ingroasa. Ramane sa avem tarie si determinare si ceea ce doreste clasa muncitoreasca va fi realizat spre beneficiul intregii comunitatii.”

Am ajuns in Londra. Omul meu mi-a intarit ultimele cuvinte: “Noi nu vrem revolutie. Noi ne vrem drepturile si le vom cere”. Ne-am strans mana cu sinceritate si-am dat sa plec. Afara era o ceata foarte groasa.

“Vin eu sa va conduc pana la iesire, Domnule” mi-a spus cel de al doilea gardian, iar la poarta de fier a garii Victoria pe care mi-a deschis-o, mi-a strans mana cu vorbele: “Mi-a parut bine sa va aud vorbind, Domnule”.

O zi ce n-a fost pierduta in zadar!