Ion Rațiu's Diaries 1st Volume (1940–1954)

In June 2017, in Turda, the Rațiu Centre for Democracy will launch the first volume of Ion Rațiu’s Diaries (1940–1954). Therefore, we are presenting below an excerpt from his daily notes, which are relevant today as they were in the early 1940s. A committed observer, Ion Rațiu’s love for his country and his people never faltered.
 

(Text in Romanian)



Luni, 5 ianuarie 1942.

Maiorul J.L.P. Back a fost desemnat în anul 1941 de către guvernul britanic să îndeplinească funcția de ofițer de legătură între guvern și organizațiile românilor de la Londra în calitate de coordonator al așa-numitului Birou Românesc. Maiorul Back a continuat să fie ofițerul de legătură între guvern și românii din exil timp de mulți ani, el devenind un specialist al chestiunilor românești. Ion Rațiu îl va menționa adesea în jurnalul său din perioada războiului, Back fiind o prezență permanentă în viața exilaților români.

La 11,30 ajung la Ministry of Labour și încerc să-l văd pe maiorul Back. Întâlnirea era fixată pentru ora 11.00 așa că am fost foarte fericit când am auzit că maiorul Back încă nu venise de la țară. La orele 4 fix m-am înființat la 653 (nr. odăiei) după ce am trecut prin nenumărate coridoare cu aspect de labirint.

Un locotenent ATS m-a primit foarte afabil și desigur că am început să vorbim despre vreme. Pe urmă mi-a servit un ceai. Ce să spun? Maniere ioc! (vorbesc de personal). Locotenentul meu s-a îmbujorat la față și imediat ce omul de servici a părăsit odaia și-a cerut scuze. „După ploaie chiepeneag”.

În fine, maiorul Back apare. Un tip uscățiv, destul de înalt. Ochi de o culoare deschisă pe care n-am putut să o precizez tocmai din cauza vioiciunei lor. Față ascuțită, șireată. Mustață mică, sură. Îi place să vorbească, și mai ales îi place să se asculte vorbind.
- „Mr Rațiu, I presume.”[1]
Mă ridic de pe scaun și strâng bărbătește mâna ce-mi era întinsă. Apoi m-am reașezat. Cred că m-am scuzat într-un fel sau altul pentru întârzierea de dimineață, fapt ce a trecut neobservat în aparență. În discuția pe care el a deschis-o cu destulă stângăcie a căutat din tot începutul să-mi impună și, în orice caz, să mă reducă la statutul de student.

M-a întrebat ce fac? Cum îmi merg studiile? Dacă fac sport? Câți ani am? Din nenorocire, mi-am dat seama imediat de jocul lui așa că nu m-am grăbit să-i distrug planurile, ci dimpotrivă, l-am ajutat pe cât am putut dându-i răspunsurile cele mai complete, dar totuși căutând să-i dau impresia că nu îndrăznesc să mă întind la vorbă. În momentul în care s-a convins că a reușit în micul său joc, m-a întrebat cum văd eu situația și dacă sunt dispus să ajut guvernul englez.

- Eu sunt jurist, și în mod natural tot ceea ce fac, și tot cee ce gândesc trece întâi printr-o examinare juridică. De aceea, deși vreau victoria aliaților din toată inima, totuși nu pot să dau sprijinul meu aliaților în afară de cazul că o mișcare românească ar fi recunoscută de către guvernul englez. Consider situația de fapt: Marea Britanie e pe picior de război cu România și nu cu guvernul Antonescu.

În consecință orice român ce ar ajuta Marea Britanie ar fi, din punct de vedere legal, un simplu agent sau spion englez, un trădător de țară. În momentul în care o mișcare românească ar fi recunoscută peste granițe, în momentul în care un steag românesc ar flutura în afară de granițele României, această problemă nu s-ar mai pune. Toți cei de aici n-am fi decât nucleul rezistenței ce astăzi este în curs de organizare în țară împotriva guvernului Antonescu. Fără această recunoaștere nu văd cum aș putea pune serviciile mele în slujba cauzei aliaților.

Urmează o perorație lungă în care Back expune punctul de vedere al guvernului englez. Deși forma în care această atitudine era prezentată putea permite multiple interpretări, chiar diametral opuse, eu am căutat (chiar cu riscul de a fi calificat brutal și lipsit de simț diplomatic), să îl oblig prin întrebări directe a-mi da răspunsuri clare. Iată concluzia:

La întrebarea mea „care sunt motivele pentru care Guvernul a adoptat această atitudine”, Back mi-a dat din nou un răspuns deslânat pe care am căutat cu determinare să-l concentrez pe cât posibil prin întrebări directe. Astfel, am ajuns la următoarele motive: 1) Nu avem o mișcare propriu-zisă. Puțini cât suntem ne-am despărțit. Ne certăm și nu suntem în stare să ne înțelegem. 2) Nu avem un conducător care să reprezinte opoziția românească împotriva guvernului Antonescu. Ne lipsește o figură ce ar putea să fie transformată în erou național și care să fie în stare să unească pe toți românii de peste hotare. 3) Chiar dacă am avea un astfel de conducător, totuși nu avem oameni ce ar putea să organizeze un guvern român. 4) În fine, și acesta e cel mai important, guvernul englez nu vede prin ce ar fi crescută eficacitatea noastră lucrând pentru cauza aliaților ca un corp constituit și recunoscut, în loc să lucrăm individual, pentru aceași cauză, sub directa supraveghere a guvernului englez.

Reluând discuția, Back a căutat să-mi arate că deși simpatizează cu punctul meu de vedere – punct ce a fost al tuturor românilor dealtfel – totuși nu vede de ce ne-am opune să colaborăm individual cu guvernul englez când guvernul englez urmărește un singur scop: distrugerea „nazismului” și a oricărei forme de dictatură. – „Or acesta este și scopul dumnitale, nu?
- „Da, desigur!”
- „Prin această luptă și România va fi eliberată odată cu celelelate țări ce astăzi sunt sub câlcâiul inamicului. Deci, datoria dumneavoastră pare să fie aceea de a ajuta guvernul englez în această luptă.
- „Da, îmi dau seama de adevărul celor spuse de dumneavoastră. Aș fi mândru să îmbrac uniforma engleză. Făcând aceasta mi-aș face datoria față de conștiința mea care îmi spune că orice tânăr trebuie să ia parte în această gigantică luptă, dar prin aceasta nu servesc nici interesele mele proprii, nici ale patriei mele, și nici măcar ale guvernului englez. Să mă explic: a) Nu servesc interesele mele proprii pentru că în felul acesta îmi tai craca de sub picioare. După cum am mai spus-o devin un trădător. Oricare ar fi motivele pentru care am făcut-o, aceasta nu va înlătura un viitor dezastruos pe plan politic, cât și pe plan moral. b) Din punct de vedere al patriei mele nu voi fi făcut nimic mai mult decât ce face orișicare alt englez, indian, sau australian pentru România. Ori aceasta nu înseamnează utilizarea posibilităților mele până la epuizare! Dacă eu am astăzi fericita posibilitate de a mă exprima liber, am și obligația față de națiunea din care fac parte să-i reprezint interesele cât pot mai bine. Și aceasta o pot face numai căutând să obțin o recunoaștere a drepturilor ei vitale. c) Nu servesc nici măcar interesele guvernului britanic „to the best of my ability” pentru că guvernul englez n-are interesul să facă un spion și trădător dintr-un patriot. Dimpotrivă, guvernul englez are interesul să mă cultive. Să-mi lase perfectă independență de gândire și de acțiune, ca astfel să pot apărea în fața poporului român cu fruntea ridicată și să afirm că tot ceea ce fac nu este decât spre binele lui. Să dau doar un exemplu: în România se găsesc aceleași posibilități geografice pentru un război de guerilă ca și în Jugoslavia. Ei bine, eu sunt gata (și ca mine sunt și alți tineri în Anglia) să fiu aruncat cu parașuta deasupra României unde voi căuta să organizez o revoluție. Voi căuta să intru în legătură cu cei ce reprezintă rezistența și sunt convins că voi găsi cu ușurință materialul uman necesar unei revoluții.

Natural aceasta aș putea să o fac numai sub un drapel românesc. Dacă ar fi să înfrunt plutonul de execuție aș vrea să pot ține capul sus: că mi-am făcut datoria față de patria mea, și nu și că-am fost în solda unui stat străin dușman.

În legătură cu intenția guvernului englez de a desființa prezentele organizațiuni românești, mi-am exprimat doar mirarea cu privire la mijlocul legal pe care guvernul îl va utiliza să desființeze niște organizațiuni de a căror existență nu știe nimic. În ceea ce urmează, voi căuta să dau punctele de vedere așa cum au fost exprimate de mine cu privire la motivarea pe care guvernul englez o dă – prin graiul lui Back – atitudinei pe care a adoptat-o.

1) Faptul că nu avem o mișcare propriu-zisă se datorește în mare măsură atitudinei șovăitoare pe care guvernul a avut-o referitor la noi cu toate că inițial dădu-se asigurări lui Tilea că vom avea sprijinul și mai târziu recunoașterea guvernului încetul cu încetul, chiar același guvern a schimbat atitudinea și la mașinațiunile și instigările lui (spunând că va veni Maniu în țară) diferența s-a produs în fracțiunea Cornea - Mateescu. Dar chiar părăsind aceste examinări cu caracter istoric, e neîndoios că toți românii s-ar unifica fără întârziere, dacă guvernul englez i-ar sfătui să facă acest lucru (ca preț al recunoașterii) sau măcar dacă atitudinea guvernului ar indica că aceasta este dorința lui.

2) Nu avem un conducător. E adevărat. Astăzi, Tilea nu mai reprezintă ceea ce ar fi putut să reprezinte în cazul când guvernul englez nu permitea să-i fie micșorată autoritatea și prestanța pe care o avea. Dar nici acum nu e prea târziu. Tilea e un om cu multe posibilități și cu o politică inteligentă autoritatea lui nu numai că ar putea să fie refăcută dar chiar ar putea să fie augumentată. Personalitățile nu se nasc, se crează. Eroii nu apar în această lume, îmbrăcați în mantila magică, ei sunt făuriți de imaginația și dorința de forțe supranaturale ale omenirii. Aceste elemente utilizate cu inteligență pot crea un mit chiar acolo unde ar părea imposibil. Or, în cazul lui Tilea, efortul acesta nu ar face nimic decât să brodeze pe calitățile de conducător cu care l-a înzestrat natura.
- „România, astăzi, n-are oameni mari de talia lui Take Ionescu, Titulescu și Brătianu etc., doar Maniu ar atinge măsura”.
- „Da, Maniu, fără îndoială că întruchipează dorința de mai bine a neamului românesc. Maniu este simbolul luptei pentru desrobire. El ar putea să fie adoptat ca șef al acestei mișcări, și atunci problema personalității care să unească poporul român, atât în țară cât și peste hotare, este rezolvată”.
La întrebarea lui am afirmat că deși nu l-am cunoscut pe Pavel Pavel personal, totuși am auzit de el și știu că a fost unul din colaboratorii intimi ai lui Maniu.

3) Nu văd de ce un guvern este necesar, sau mai bine zis, nu văd de ce ar fi nevoie să avem astfel de personalități ce ar constitui un guvern în stare potențială, care să fie replica guvernului Antonescu. Ceea ce privesc ca necesar este ideia de a avea o mișcare recunoscută. Un „token army” care luptă pentru eliberarea României. Să avem garanția guvernului englez, că cauza poporului român va fi considerată la justa ei valoare, atunci când ceasul socotelilor va suna. Noi, cei de aici, nu vrem să ne erijăm în guvern, nici măcar potențial. Vrem doar să luăm parte în această luptă de acea parte a meterezului pe care ne plasează tradiția, simpatiile și interesele.
- „Ori de câte ori mă gândesc la tragica situație în care România se găsește astăzi nu mă pot opri să nu compar situația noastră cu cea a Franței. Franța lui Petain – în mod inevitabil – a ajutat regimul hitlerist mult mai mult decât România a făcut-o sau ar fi putut să o facă. Totuși, Franța n-a fost niciodată tratată în felul în care a fost România.
- „Bine, dar Franța are un imperiu care continuă lupta”.
- „În baza acestei argumentări, atunci singura adevărată greșală a României este faptul că România nu are un imperiu colonial.

4) În fine, răsare ultimul motiv și anume că eficacitatea noastră nu crește prin faptul că suntem recunoscuți (ei bine, acesta e adevăratul lor motiv. Ei își închipuie că ne vor putea face să lucrăm la fel indiferent că suntem un grup constituit sau agenți ai guvernului englez?! Se înșeală amarnic!). „Nu găsesc că această afirmație e justă întrucât judecând în baza unor principii elementare de psihologie, noi vom lucra cu mult mai mult și cu tragere de inimă, știind că avem șansa de a ne salva țara. Aceasta desigur în cazul în care guvernul englez va obține o astfel de colaborare, fapt de care mă îndoiesc. „Toate argumentele pe care le-ați auzit se aplică și aici. Eu sunt un băiat tânăr și poate de aceea mă las poate prea mult influențat de entuziasm, dar vreau să vă dau acest aspect nesiluit al tineretului român, căci știu că pot pe drept cuvânt să vorbesc în numele întregii mele generații.

„Cunosc toate argumentele de care s-au servit dnii Tilea și Dimăncescu, însă nu le voi repeta așa cum le-am auzit tocmai pentru că vreau să vă dau quintesența entuziasmului meu și credința nestrămutată că atitudinea pe care o adopt este cea adevărată. Sunt gata în orice moment să fac supremul sacrificiu. Voi face-o pe orice front mi se va cere, însă dați-mi un steag românesc, ca să pot spune că acela este simbolul pentru care m-am jertfit.

Pe urmă am vorbit de timpul pe care el l-a petrecut în România. M-a asigurat că este un prieten al României. Personal, n-aș avea nicio încredere în el. Am părăsit clădirea la [ora] 6.07. 

[1] Domnul Rațiu, presupun.