In June 2017, in Turda, the Raţiu Centre for Democracy will launch the first volume of Ion Raţiu’s Diaries (1940–1954). Therefore, we are presenting below an excerpt from his daily notes, which are relevant today as they were in the early 1940s. A committed observer, Ion Raţiu’s love for his country and his people never faltered.
 

(Text in Romanian)



Luni, 5 ianuarie 1942.

Maiorul J.L.P. Back a fost desemnat în anul 1941 de către guvernul britanic să îndeplinească funcția de ofițer de legătură între guvern și organizațiile românilor de la Londra în calitate de coordonator al așa-numitului Birou Românesc. Maiorul Back a continuat să fie ofițerul de legătură între guvern și românii din exil timp de mulți ani, el devenind un specialist al chestiunilor românești. Ion Rațiu îl va menționa adesea în jurnalul său din perioada războiului, Back fiind o prezență permanentă în viața exilaților români.

La 11,30 ajung la Ministry of Labour şi încerc să-l văd pe maiorul Back. Întâlnirea era fixată pentru ora 11.00 aşa că am fost foarte fericit când am auzit că maiorul Back încă nu venise de la ţară. La orele 4 fix m-am înfiinţat la 653 (nr. odăiei) după ce am trecut prin nenumărate coridoare cu aspect de labirint.

Un locotenent ATS m-a primit foarte afabil şi desigur că am început să vorbim despre vreme. Pe urmă mi-a servit un ceai. Ce să spun? Maniere ioc! (vorbesc de personal). Locotenentul meu s-a îmbujorat la faţă şi imediat ce omul de servici a părăsit odaia şi-a cerut scuze. „După ploaie chiepeneag”.

În fine, maiorul Back apare. Un tip uscăţiv, destul de înalt. Ochi de o culoare deschisă pe care n-am putut să o precizez tocmai din cauza vioiciunei lor. Faţă ascuţită, şireată. Mustaţă mică, sură. Îi place să vorbească, şi mai ales îi place să se asculte vorbind.
- „Mr Raţiu, I presume.”[1]
Mă ridic de pe scaun şi strâng bărbăteşte mâna ce-mi era întinsă. Apoi m-am reaşezat. Cred că m-am scuzat într-un fel sau altul pentru întârzierea de dimineaţă, fapt ce a trecut neobservat în aparenţă. În discuţia pe care el a deschis-o cu destulă stângăcie a căutat din tot începutul să-mi impună şi, în orice caz, să mă reducă la statutul de student.

M-a întrebat ce fac? Cum îmi merg studiile? Dacă fac sport? Câţi ani am? Din nenorocire, mi-am dat seama imediat de jocul lui aşa că nu m-am grăbit să-i distrug planurile, ci dimpotrivă, l-am ajutat pe cât am putut dându-i răspunsurile cele mai complete, dar totuşi căutând să-i dau impresia că nu îndrăznesc să mă întind la vorbă. În momentul în care s-a convins că a reuşit în micul său joc, m-a întrebat cum văd eu situaţia şi dacă sunt dispus să ajut guvernul englez.

- Eu sunt jurist, şi în mod natural tot ceea ce fac, şi tot cee ce gândesc trece întâi printr-o examinare juridică. De aceea, deşi vreau victoria aliaţilor din toată inima, totuşi nu pot să dau sprijinul meu aliaţilor în afară de cazul că o mişcare românească ar fi recunoscută de către guvernul englez. Consider situaţia de fapt: Marea Britanie e pe picior de război cu România şi nu cu guvernul Antonescu.

În consecinţă orice român ce ar ajuta Marea Britanie ar fi, din punct de vedere legal, un simplu agent sau spion englez, un trădător de ţară. În momentul în care o mişcare românească ar fi recunoscută peste graniţe, în momentul în care un steag românesc ar flutura în afară de graniţele României, această problemă nu s-ar mai pune. Toţi cei de aici n-am fi decât nucleul rezistenţei ce astăzi este în curs de organizare în ţară împotriva guvernului Antonescu. Fără această recunoaştere nu văd cum aş putea pune serviciile mele în slujba cauzei aliaţilor.

Urmează o peroraţie lungă în care Back expune punctul de vedere al guvernului englez. Deşi forma în care această atitudine era prezentată putea permite multiple interpretări, chiar diametral opuse, eu am căutat (chiar cu riscul de a fi calificat brutal şi lipsit de simţ diplomatic), să îl oblig prin întrebări directe a-mi da răspunsuri clare. Iată concluzia:

La întrebarea mea „care sunt motivele pentru care Guvernul a adoptat această atitudine”, Back mi-a dat din nou un răspuns deslânat pe care am căutat cu determinare să-l concentrez pe cât posibil prin întrebări directe. Astfel, am ajuns la următoarele motive: 1) Nu avem o mişcare propriu-zisă. Puţini cât suntem ne-am despărţit. Ne certăm şi nu suntem în stare să ne înţelegem. 2) Nu avem un conducător care să reprezinte opoziţia românească împotriva guvernului Antonescu. Ne lipseşte o figură ce ar putea să fie transformată în erou naţional şi care să fie în stare să unească pe toţi românii de peste hotare. 3) Chiar dacă am avea un astfel de conducător, totuşi nu avem oameni ce ar putea să organizeze un guvern român. 4) În fine, şi acesta e cel mai important, guvernul englez nu vede prin ce ar fi crescută eficacitatea noastră lucrând pentru cauza aliaţilor ca un corp constituit şi recunoscut, în loc să lucrăm individual, pentru aceaşi cauză, sub directa supraveghere a guvernului englez.

Reluând discuţia, Back a căutat să-mi arate că deşi simpatizează cu punctul meu de vedere – punct ce a fost al tuturor românilor dealtfel – totuşi nu vede de ce ne-am opune să colaborăm individual cu guvernul englez când guvernul englez urmăreşte un singur scop: distrugerea „nazismului” şi a oricărei forme de dictatură. – „Or acesta este şi scopul dumnitale, nu?
- „Da, desigur!”
- „Prin această luptă şi România va fi eliberată odată cu celelelate ţări ce astăzi sunt sub câlcâiul inamicului. Deci, datoria dumneavoastră pare să fie aceea de a ajuta guvernul englez în această luptă.
- „Da, îmi dau seama de adevărul celor spuse de dumneavoastră. Aş fi mândru să îmbrac uniforma engleză. Făcând aceasta mi-aş face datoria faţă de conştiinţa mea care îmi spune că orice tânăr trebuie să ia parte în această gigantică luptă, dar prin aceasta nu servesc nici interesele mele proprii, nici ale patriei mele, şi nici măcar ale guvernului englez. Să mă explic: a) Nu servesc interesele mele proprii pentru că în felul acesta îmi tai craca de sub picioare. După cum am mai spus-o devin un trădător. Oricare ar fi motivele pentru care am făcut-o, aceasta nu va înlătura un viitor dezastruos pe plan politic, cât şi pe plan moral. b) Din punct de vedere al patriei mele nu voi fi făcut nimic mai mult decât ce face orişicare alt englez, indian, sau australian pentru România. Ori aceasta nu înseamnează utilizarea posibilităţilor mele până la epuizare! Dacă eu am astăzi fericita posibilitate de a mă exprima liber, am şi obligaţia faţă de naţiunea din care fac parte să-i reprezint interesele cât pot mai bine. Şi aceasta o pot face numai căutând să obţin o recunoaştere a drepturilor ei vitale. c) Nu servesc nici măcar interesele guvernului britanic „to the best of my ability” pentru că guvernul englez n-are interesul să facă un spion şi trădător dintr-un patriot. Dimpotrivă, guvernul englez are interesul să mă cultive. Să-mi lase perfectă independenţă de gândire şi de acţiune, ca astfel să pot apărea în faţa poporului român cu fruntea ridicată şi să afirm că tot ceea ce fac nu este decât spre binele lui. Să dau doar un exemplu: în România se găsesc aceleaşi posibilităţi geografice pentru un război de guerilă ca şi în Jugoslavia. Ei bine, eu sunt gata (şi ca mine sunt şi alţi tineri în Anglia) să fiu aruncat cu paraşuta deasupra României unde voi căuta să organizez o revoluţie. Voi căuta să intru în legătură cu cei ce reprezintă rezistenţa şi sunt convins că voi găsi cu uşurinţă materialul uman necesar unei revoluţii.

Natural aceasta aş putea să o fac numai sub un drapel românesc. Dacă ar fi să înfrunt plutonul de execuţie aş vrea să pot ţine capul sus: că mi-am făcut datoria faţă de patria mea, şi nu şi că-am fost în solda unui stat străin duşman.

În legătură cu intenţia guvernului englez de a desfiinţa prezentele organizaţiuni româneşti, mi-am exprimat doar mirarea cu privire la mijlocul legal pe care guvernul îl va utiliza să desfiinţeze nişte organizaţiuni de a căror existenţă nu ştie nimic. În ceea ce urmează, voi căuta să dau punctele de vedere aşa cum au fost exprimate de mine cu privire la motivarea pe care guvernul englez o dă – prin graiul lui Back – atitudinei pe care a adoptat-o.

1) Faptul că nu avem o mişcare propriu-zisă se datoreşte în mare măsură atitudinei şovăitoare pe care guvernul a avut-o referitor la noi cu toate că iniţial dădu-se asigurări lui Tilea că vom avea sprijinul şi mai târziu recunoaşterea guvernului încetul cu încetul, chiar acelaşi guvern a schimbat atitudinea şi la maşinaţiunile şi instigările lui (spunând că va veni Maniu în ţară) diferenţa s-a produs în fracţiunea Cornea - Mateescu. Dar chiar părăsind aceste examinări cu caracter istoric, e neîndoios că toţi românii s-ar unifica fără întârziere, dacă guvernul englez i-ar sfătui să facă acest lucru (ca preţ al recunoaşterii) sau măcar dacă atitudinea guvernului ar indica că aceasta este dorinţa lui.

2) Nu avem un conducător. E adevărat. Astăzi, Tilea nu mai reprezintă ceea ce ar fi putut să reprezinte în cazul când guvernul englez nu permitea să-i fie micşorată autoritatea şi prestanţa pe care o avea. Dar nici acum nu e prea târziu. Tilea e un om cu multe posibilităţi şi cu o politică inteligentă autoritatea lui nu numai că ar putea să fie refăcută dar chiar ar putea să fie augumentată. Personalităţile nu se nasc, se crează. Eroii nu apar în această lume, îmbrăcaţi în mantila magică, ei sunt făuriţi de imaginaţia şi dorinţa de forţe supranaturale ale omenirii. Aceste elemente utilizate cu inteligenţă pot crea un mit chiar acolo unde ar părea imposibil. Or, în cazul lui Tilea, efortul acesta nu ar face nimic decât să brodeze pe calităţile de conducător cu care l-a înzestrat natura.
- „România, astăzi, n-are oameni mari de talia lui Take Ionescu, Titulescu şi Brătianu etc., doar Maniu ar atinge măsura”.
- „Da, Maniu, fără îndoială că întruchipează dorinţa de mai bine a neamului românesc. Maniu este simbolul luptei pentru desrobire. El ar putea să fie adoptat ca şef al acestei mişcări, şi atunci problema personalităţii care să unească poporul român, atât în ţară cât şi peste hotare, este rezolvată”.
La întrebarea lui am afirmat că deşi nu l-am cunoscut pe Pavel Pavel personal, totuşi am auzit de el şi ştiu că a fost unul din colaboratorii intimi ai lui Maniu.

3) Nu văd de ce un guvern este necesar, sau mai bine zis, nu văd de ce ar fi nevoie să avem astfel de personalităţi ce ar constitui un guvern în stare potenţială, care să fie replica guvernului Antonescu. Ceea ce privesc ca necesar este ideia de a avea o mişcare recunoscută. Un „token army” care luptă pentru eliberarea României. Să avem garanţia guvernului englez, că cauza poporului român va fi considerată la justa ei valoare, atunci când ceasul socotelilor va suna. Noi, cei de aici, nu vrem să ne erijăm în guvern, nici măcar potenţial. Vrem doar să luăm parte în această luptă de acea parte a meterezului pe care ne plasează tradiţia, simpatiile şi interesele.
- „Ori de câte ori mă gândesc la tragica situaţie în care România se găseşte astăzi nu mă pot opri să nu compar situaţia noastră cu cea a Franţei. Franţa lui Petain – în mod inevitabil – a ajutat regimul hitlerist mult mai mult decât România a făcut-o sau ar fi putut să o facă. Totuşi, Franţa n-a fost niciodată tratată în felul în care a fost România.
- „Bine, dar Franţa are un imperiu care continuă lupta”.
- „În baza acestei argumentări, atunci singura adevărată greşală a României este faptul că România nu are un imperiu colonial.

4) În fine, răsare ultimul motiv şi anume că eficacitatea noastră nu creşte prin faptul că suntem recunoscuţi (ei bine, acesta e adevăratul lor motiv. Ei îşi închipuie că ne vor putea face să lucrăm la fel indiferent că suntem un grup constituit sau agenţi ai guvernului englez?! Se înşeală amarnic!). „Nu găsesc că această afirmaţie e justă întrucât judecând în baza unor principii elementare de psihologie, noi vom lucra cu mult mai mult şi cu tragere de inimă, ştiind că avem şansa de a ne salva ţara. Aceasta desigur în cazul în care guvernul englez va obţine o astfel de colaborare, fapt de care mă îndoiesc. „Toate argumentele pe care le-aţi auzit se aplică şi aici. Eu sunt un băiat tânăr şi poate de aceea mă las poate prea mult influenţat de entuziasm, dar vreau să vă dau acest aspect nesiluit al tineretului român, căci ştiu că pot pe drept cuvânt să vorbesc în numele întregii mele generaţii.

„Cunosc toate argumentele de care s-au servit dnii Tilea şi Dimăncescu, însă nu le voi repeta aşa cum le-am auzit tocmai pentru că vreau să vă dau quintesenţa entuziasmului meu şi credinţa nestrămutată că atitudinea pe care o adopt este cea adevărată. Sunt gata în orice moment să fac supremul sacrificiu. Voi face-o pe orice front mi se va cere, însă daţi-mi un steag românesc, ca să pot spune că acela este simbolul pentru care m-am jertfit.

Pe urmă am vorbit de timpul pe care el l-a petrecut în România. M-a asigurat că este un prieten al României. Personal, n-aş avea nicio încredere în el. Am părăsit clădirea la [ora] 6.07. 

[1] Domnul Rațiu, presupun.